De ce este necesară regionalizarea României                                                                                                                                                                   După cum este cunoscut, la sfârșitul lunii septembrie a acestui an Zona Euro (ZE) a reintrat în recesiune (1). Este evident că după patru ani de recesiune și de stagnare economică în ZE, această nouă recesiune reprezintă un risc major la nivel național, european și global.

În acest context, diminuarea la nivel național a produsului intern brut (PIB) din penultimul trimestru al acestui an cu 0,6% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut reprezintă în opinia mea nu doar un efect al unei conjuncturi externe nefavorabile, ci o contraperformanță care reflectă evoluția dezastruoasă din ultimile două decenii a societății și a economiei românești (2). Cu alte cuvinte, după două decenii de regresie demografică fără precedent, de ineficiență și de creștere economică nesustenabilă, România a ajuns pe marginea prăpastiei.

Înainte de orice, voi sublinia că în perioada 1990 - 2011 populația României a scăzut cu nu mai puțin de  4 162 953 de persoane (- 18%). Pe de altă parte, anul trecut s-au născut cu 118 504 mai puțini copii decât în 1990  (- 37,7%). Datele prezentate în continuare reflectă această dublă regresie tragică.

Surse de date: 1. Eurostat, Population;  2. Institutul Național de Statistică, Recensământul Populației și al Locuințelor 2011. În mod uzual, eficiența  economiilor naționale poate fi cuantificată prin raportarea PIB în prețuri curente la cantitatea anuală de materii prime și de materiale utilizate la nivel macroeconomic. Utilizând acest criteriu de cuantificare a  eficienței consumului de resurse în cazul unui eșantion în care au fost incluse cele mai eficiente și cele mai ineficiente economii din Uniunea Europeană (UE), precum și Croația și Turcia, se obține următorul clasament în care România ocupă, alături de Bulgaria, ultimul loc. În cazul Bulgariei este de remarcat, totuși, că în perioada 2000 – 2009 eficiența utilizării resurselor a crescut cu 22,7%, în timp ce în cazul României valoarea acestui indicator a scăzut cu 40%.

Sursa de date: Eurostat,  Sustainable development indicators. În ceea ce privește caracterul nesustenabil al creșterii PIB în perioada 1990 -2011, o analiză de tip cost – beneficiu indică fără echivoc faptul că randamentul financiar al împrumuturile din sectorul public și privat al economiei românești a fost negativ în perioada menționată. Un calcul simplu reflectă foarte clar această disfuncție critică. Astfel, creditul total (costul pe termen lung al creșterii economice) s-a majorat în perioada 1990 – 2011 cu 157,016 miliarde de dolari, în timp ce PIB (beneficiul creșterii economice) s-a majorat cu numai 141,495 miliarde de dolari. Ar mai fi de subliniat un fapt deosebit de nociv: creșterea asimtotică cu 124% a datoriei publice în perioada 2008 – 2011 -  ca urmare a acordurilor cu Fondul Monetar Internațional, cu Comisia Europeană și cu Banca Mondială -  a generat foarte multă ineficiență și ineficacitate, în condițiile în care creditul total a crescut în perioada menționată cu 27,628 miliarde de dolari, iar PIB a scăzut cu 20,277 miliarde de dolari. Deasemenea, poate fi remarcat  nivelul relatv ridicat al eficienței macroeconomice în cazul Croației și al Turciei comparativ cu performanțele Poloniei,, Estoniei și Letoniei.

Surse de date: 1. World Bank, Economic Policy and External Debt; 2.Eurostat, Imbalance scoareboard. În sfârșit, caracterul nesustenabil al creșterii economice din România ultimilor două decenii poate fi evidențiat cu și mai multă claritate prin utilizarea unui indicator specific: serviciul datoriei externe. După cum este cunoscut, serviciul datoriei externe reflectă costurile totale aferente rambursărilor și dobânzilor în contul datoriei externe totale. Evident, dacă ponderea datoriei externe atinge un prag critic în raport cu indatorarea totală (datoria internă plus datoria externă), atunci  insolvența la nivel macroeconomic nu mai poate fi evitată decât prin sacrificii și suferințe extreme, chiar dacă nivelul indatorării publice și private este cu mult inferior unor praguri critice reglementate de instituțiile           Uniunii Europene: 60% din PIB pentru datoria publică și 160% din PIB pentru datoria privată (Eurostat, Imbalance scoareboard)..  Din păcate, ca urmare a unui management defectuos, datoria externă a României a crescut în perioada 1990 – 2011 cu  139,514 miliarde de dolari, în timp ce creditul total a crescut  -  așa cum am menționat -  cu 157,016 miliarde de dolari.  Cu alte cuvinte, 89% din creditele acordate după 1989 populației, autorităților publice și companiilor din România au fost finanțate prin indatorare externă, astfel că la sfârșitul anului trecut ponderea creditului extern în totalul creditului era de 75%. Din această cauză, serviciul datoriei externe reprezenta la sfârșitul anului trecut 33,6%  din exporturile României, respectiv 11,1% din PIB.

Surse de date: 1. World Bank, World Development Indicators and Global Development finance; 2. Banca Națională a României, Seturi de date; 3. Institutul Național de Statistică. Buletin statistic lunar, 1/2012. Din această perspectivă, în opinia mea este necesar să ne întrebăm: De ce a ajuns România intr-o asemenea situație? Ce se mai poate face? Evident, pot fi identificate foarte multe cauze care au determinat, în doar două decenii, depopularea dramatică, coilapsul natalității, subdezvoltare economică și acutizarea riscului de insolvență externă a României, dar cea mai importantă cauză a acestor dezastre o constituie centralismul oligarhic practicat în mod tradițional de autoritățile de la București. Cu alte cuvinte, centralismul oligarhic reprezintă cauza transcendentă a colapsului demografic și economic în care se află în acest moment România. Dar ce este centralismul oligarhic ? Cum poate fi definită și ce consecințe implică această gravă disfuncție organizațională ? Utilizând drept criterii  de clasificare a structurilor statale modalitățile uzuale de structurare a puterii politice la nivel teritorial și funcțional, rezultă următoarea clasificare de tip exhaustiv:

Sursă: Adaptare după Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăților în schimbare, Editura Polirom, 1999, P. 130. În aceste condiții, atunci când rolul conducătorilor instituțiilor politice centrale este unul pasiv și nu activ, datorită incompetenței sau a unor interese ilicite, guvernarnările cu un grad ridicat de centralizare decizională degenerează în mod inevitabil în centralism oligarhic (Ibidem, p. 135). Din păcate, centralismul oligarhic reprezintă în România o disfuncție tradițională acceptată în mare măsură de populație și de autorități și nu doar o disfuncție cu o anumită probabilitate de apariție. În opinia mea, modul în care este organizată fiscalitatea în Romînia și mai ales efectele acestei organizari reflectă foarte clar efectele unui centralism oligarhic deosebit de nociv. Astfel, datorită unui grad excesiv de centralizare a fiscalității în anul trecut autoritățile locale din România au colectat în mod efectiv doar 6,5% din totalul veniturilor colectate de autoritățile centrale și locale, Pe de altă parte, în același an cheltuielile efectuate de autoritățile locale au reprezentat 25,8% din totalul cheltuielilor efectuate de autoritățile locale și centrale. Ori , este evident cred că pentru oricine că uriașele transferuri și subvenții bugetare (aproape 10 miliarde de euro) acordate anul trecut autorităților locale de catre guvern au genera în proporții de masă, ca să spun așa, corupție, inechitate și ineficiență.

Sursa datelor: Ministerul Finanțelor Publice, Bugetul general consolidat 2011. În contextul acestei centralizări excesive și arbitrare a fiscalității, anul trecut doar 7 entități administrative: București,Constanța, Ilfov, Cluj , Timiș, Brașov și Prahova au fost autonome din punct de vedere fiscal (în sensul că impozitele și taxele colectate de ministerul finanțelor în aceste entități administrative au fost suficiente de mari pentru a asigura finanțarea la nivelul planificat a bugetului statului și a defalcărilor de impozite directe și indirecte în contul bugetelor locale), în alte 20 de județe: Arad, Sibiu, Giurgiu, Argeș, Satu Mare, Galați, Bihor, Mureș, Brăila, Dolj, Covasna, Sălaj, Harghita, Iași, Buzău, Hunedoara, Alba, Bistrița – Năsăud, Vâlcea și Bacău impozitele și taxele colectate de ministerul finanțelor au fost mai mari decât defalcările de impozite în contul autorităților locale, dar mai mici decât nivelul planificat al venituriulor bugetului de stat, iar 15 județe: Olt, Maramureș, Gorj, Tulcea, Ialomița, Dâmbovița, Mehedinți,Neamț, Suceava, Caraș - Severin, Vrancea, Călărași, Teleorman, Botoșani și Vaslui au fost falimentare din punct de vedere fiscal, întrucât impozitele colectate de ministerul finanțelor în aceste județe au fost mai mici decât defalcările de impozite în contul autorităților locale (3).  Cu alte cuvinte, harta fiscală a României nu arată deloc bine în condițiile în care există în acest moment doar 7 entități administrative autonome din punct de vedere fiscal, 20 de județe care nu pot supraviețui decât prin  redistribuiri fiscale mai mari sau mai mici din alte zone și 15 județe falimentare din punct de vedere fiscal, județe a căror situație disperată a fost definită astfel de șeful administraței județene a Vasluiului: ” Dacă statul ia mâna de pe noi, am murit!” (3). Din cele prezentate anterior pot fi formulate în opinia mea următoarele concluzii:                                                                                                                                        -  Depopularea în proporție de 18%, descreșterea natalității cu 37,7%, diminuarea eficienței consumului de resurse cu 40% , supraîndatorarea externă și colapsul fiscalității reprezintă principalele consecințe negative ale modului în care a fost guvernată România după 1989. Gradul excesiv de centralizare a puterii și de oligarhizarea avansată a instituțiilor publice și a partidelor politice, mai ales la nivel național, reprezintă principala disfuncție structural – funcțională care a generat actualul colaps social, economic și financiar din România;                                                                                       - Regionalizarea  reprezintă o soluție primordială pentru ameliorarea actualei situații sociale, economice și politice a României. Pe de altă parte, regionalizarea reprezintă o soluție strict necesară, dar nu și suficientă, în ceea ce privește ameliorarea semnificativă a eficacității și a eficienței cu care este guvernată România la nivel național și local; - Constituirea regiunilor presupune mai întâi un referendum național care să evidențieze opțiunea pro sau contra a cetățenilor români față de acest proiect; -  Eficacitatea și eficiența unei eventuale regionalizări a României implică în opinia mea următoarele condiții strict necesare: un transfer semnificativ de putere legislativă și executivă de la nivel național la nivel regional; o formalizare constituțională lipsită de ambiguități a domeniilor de autoritate legislativă și executivă de la nivel național, regional, județean și local, astfel încât să fie interzise prin lege scurtcircuitele de aurtoritate; o reglementare constituțională explicită a modului de asigurare la nivel național, regional, județean și local a reprezentării politice acetățenilor români cu drept de vot în instituțiile legislative și executive; o prevedere constituțională explicită a modului în care pot fi desființate regiunile.

Nu în ultimul rând, succesul reginalizării României depinde într – o măsură covârșitoare de implicarea societății civile  în foprmalizarea și operaționalizarea acestui proiect foarte dificil și riscant.  Un proiect foarte dificil – pentru că în România centralismul oligarhic, mai ales cel de sorginte fanariotă, are o îndelungată tradiție. Un proiect foarte  riscant – pentru că în eventualitatea că majoritatea românilor nu se vor iumplica dezinteresat în acest proiect și vor accepta  o regionalizare proiectată și realizată cum vor autoritățile de la București, atunci actualul centralism oligarhic se va generaliza la nivel național și local. Exact ca în secolul domniilor fanariote! Bibliografie

1. Eurostat, Newsrelease euroindicators, 159/2012.
2. Institutul Național de Statistică, Comunicat de presă, 275/2012, 15 noiembrie 2012.
3. Alexandra Pele, Harta banilor din România. Cât dă și cât primește de la bugetul de stat județul tău, Gândul.info, 28 martie 2012.

  Timișoara, 22 noiembrie 2012. Dr. Ing. Nicolae Țăran