Puțină istorie: Sever Bocu - o personalitate a Banatului, fost președinte de onoare al Ripensiei

: 13 August 2012

* Articol realizat de Mircea Rusnac Cetăţean de onoare al Timişoarei în 1933, reconfirmat post-mortem în 1999, Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ, lângă Lipova, la 19 noiembrie 1874. A urmat Liceul maghiar din Arad, de unde a fost exmatriculat pentru că refuzase să poarte la piept panglica în culorile maghiare. Şi-a continuat studiile la Academia Comercială din Viena, din 1892 lucrând la Banca Transilvania din Sibiu. În acelaşi an a participat la Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român care s-a ţinut acolo. A organizat la Lipova o manifestaţie în favoarea memorandiştilor, fiind arestat şi dus la Timişoara.

Prin aceste acţiuni confirma tradiţia patriotică a familiei sale. Părinţii săi proveneau atât din Banat, cât şi din Ardeal: unul a trăit la Radna, în dreapta Mureşului, iar celălalt la Lipova, în stânga lui. Un strămoş de-al său, Pavel Bocu, moţ din Lazuri, ţinutul Hălmagiului, participase în 1784 la răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, fiind ulterior tras pe roată. Tatăl său, învăţătorul Gheorghe Bocu, fusese şi el închis de autorităţile austro-ungare. Sever Bocu a urmat în continuare cursuri de jurnalistică la Şcoala de Înalte Studii din Paris, angajându-se apoi ca şi contabil la Banca Lipovana din Lipova.

Din 1899 a fost redactor la ziarul Tribuna poporului, ulterior Tribuna din Arad. Din cauza articolelor scrise acolo a avut peste 30 de procese, executând aproape un an de închisoare. În cele din urmă, ziarul a fost închis de autorităţile maghiare. Atunci Bocu s-a mutat în România, la Constanţa, deschizând în curând primul hotel din Techirghiol, care avea să fie distrus de bulgari în timpul primului război mondial. El a participat ca voluntar la acest război, fiind unul din organizatorii Corpului voluntarilor români, din care făceau parte prizonierii bănăţeni, ardeleni şi bucovineni aflaţi în Rusia.

A activat şi în Comitetul celor Doisprezece, care a declarat război Austro-Ungariei în scopul alipirii Ardealului la România. Pentru acest gest a fost condamnat la moarte în contumacie de justiţia maghiară. A editat la Kiev ziarul România Mare pentru prizonierii români, care a apărut în 22 de numere şi în mii de exemplare. În ianuarie 1918 Bocu a înfiinţat la Iaşi Comitetul Românilor din Austro-Ungaria, împreună cu Octavian Goga, Ion Nistor, Mihail Popovici, Onisifor Ghibu.

În toamna aceluiaşi an a plecat la Paris, unde s-a alăturat delegaţiei române la Conferinţa de pace pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Fiind intransigent în chestiunea Banatului, a cărui integritate voia să o păstreze, Bocu a avut neînţelegeri cu ceilalţi delegaţi români. După război el a înfiinţat la Timişoara primul periodic românesc, săptămânalul Voinţa Banatului, iar mai târziu cotidianul Vestul.

A fost ales de nouă ori deputat în perioada 1921-1946. Din 1923 a devenit preşedinte al organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional, iar din 1926 al Partidului Naţional Ţărănesc, până la interzicerea de către comunişti a acestui partid în 1947. În guvernul Maniu din 1928, Sever Bocu a fost ministru al Banatului, iar în continuare a fost numit în fruntea Directoratului VII, care cuprindea judeţele din sud-vestul ţării. A activat permanent pentru întemeierea la Timişoara a Universităţii de Vest şi pentru reînfiinţarea Mitropoliei Banatului.

A dispus ridicarea de monumente în cinstea unor importante personalităţi bănăţene sau a eroilor căzuţi în război. Printre acestea se remarcă busturile lui Dimitrie Ţichindeal de la Becicherecu Mic, ale lui Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni de la Timişoara şi al lui Coriolan Brediceanu de la Lugoj. A adus de la Budapesta şi a reînhumat osemintele lui Eftimie Murgu (la Lugoj) şi Vincenţiu Babeş (la Hodoni). După cel de-al doilea război mondial, ziarul comunist Luptătorul bănăţean îl considera pe Bocu un “ilustru agent nazist” care a militat “cu o rară consecvenţă într-un larg front manisto-legionaro-brătienist a(l) tuturor forţelor huliganismului român.” Arestat de Securitate în “Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950, a fost dus de la Lipova la Timişoara şi de acolo la închisoarea din Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951.

Conform colegului său de celulă, fostul prefect de Timiş-Torontal Coriolan Băran, Sever Bocu era lovit de un gardian cu bocancul peste gură în timp ce spăla pe jos, până i-a fost sfărâmat maxilarul. Din aceasta avea să i se tragă şi moartea, la 76 de ani. Soţia sa Marilina şi nepoţii Constantin şi Petre au fost după arestarea sa deportaţi în Moldova până în 1954, când au putut părăsi România la intervenţia preşedintelui american Dwight Eisenhower. Fiica lui Sever Bocu, Lygia, împreună cu soţul său Rică Georgescu, părăsiseră ţara încă din 1947.

În acel timp, în casa lui Bocu din Lipova, localitate care avea, la o populaţie de 11.000 de locuitori, o garnizoană a armatei sovietice de ocupaţie de 12.000 de militari, a fost deschisă o şcoală pentru copiii ofiţerilor sovietici. Dacă până la unirea Banatului cu România activitatea depusă de Sever Bocu a fost atât de rodnică, nu lipsită de interes rămâne cea din perioada interbelică, atunci când se dădea un alt tip de luptă pentru apărarea drepturilor regiunii natale.

Într-o conferinţă a sa, Bocu spunea: “S-a afirmat în vremea din urmă că Banatul nu mai dă talente, că mina seculară ar fi epuizată, secătuită. Eu spun, nu poate da talente câtă vreme durează această exploatare a ei neraţională, câtă vreme sufletul bănăţean e stors, vlăguit, scoatem din el mai mult decât el poate restitui, – aceasta e principala cauză şi a denatalităţii – după mine, oricât am alerga după altele. Un secol acest pământ a dat din el valori după valori, mai mult ca oricare altă regiune. Dar aceste valori au ţâşnit din o ambianţă fericită, din un mediu bogat, prielnic.

O, şi privighetorile fug dintr-un crâng pustiit. Pe holdele noastre se înfiripa doina fiindcă izbucnea dintr-un sentiment de mulţumire, îndestulare, de fericire, aş putea spune. Ion Popovici Bănăţeanul izbucnea dintr-un mediu muncitoresc, lugojenesc. Unde e acel mediu? Lipseşte el sau talentele? Lipseşte el! Vidu, Brediceanu, Drăgoi au răsărit din ambianţa cântării, a doinelor de pe luncile Timişului şi a văii Mureşului. Nu la întâmplare. Logic, firesc, necesar. Mocioneştii, Babeşii, Bredicenii, Aurel C. Popovici, pe toţi ni-i putem explica, lămuri… Dar mai există o viaţă, publică, bănăţeană? Unde este un ideal bănăţean, în Banatul mutilat, abandonat, trădat… Unde este Banatul lui Andrei Mocioni, pentru care el şi-a sacrificat toate bunurile pământeşti, câtă vreme noi, pentru bunuri pământeşti am sacrificat Banatul!” Specificul acestui Banat era sesizat şi de observatorii străini, în câteva interesante aprecieri.

Claudio Magris constata că Banatul “este un mozaic de popoare, o suprapunere şi o stratificare de neamuri, de puteri, de jurisdicţii; un pământ în care s-au întâlnit şi s-au ciocnit Imperiul otoman, autoritatea habsburgică, încăpăţânata voinţă de independenţă – şi apoi de dominaţie – ungară, renaşterea sârbă şi cea română.” Pentru Urs Altermatt, Banatul este un spaţiu tipic pentru “Europa intermediară”, cu graniţe fluide, aflate la răscrucea marilor imperii.

După Sever Bocu, Banatul se află “pe drumul Bagdadului, vestitul drum al Bagdadului dinainte de război, punct important de tranzit al Europei Centrale şi de proprie penetraţie în Balcani şi Asia Mică.” Graniţa trasată prin mijlocul regiunii distrugea un mod de viaţă şi o unitate politico-economică seculară.

În discursul ţinut în 1923 în Parlament împotriva ratificării noilor frontiere sud-vestice, Bocu menţiona: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, care poate da loc la aşa ecrescenţe.”

În acelaşi an scria despre noua graniţă: “La St. Hubert călătorul va părăsi graniţa iugoslavă, la Jimbolia intră în România, după Jimbolia părăseşte România, la Klari intră în Iugoslavia, peste 10 minute părăseşte Iugoslavia şi e iar în România, după o jumătate de oră părăseşte iar România şi ajunge în Iugoslavia. După 8 revizii vamale şi poliţiale, în sfârşit e la destinaţie…” Peste un deceniu, în 1934, Bocu declara în Vestul: “Eu sunt un regionalist. Baza programului meu e regionalismul. Eu cred că provinciile vor trăi, vor progresa şi vor muri pe această chestie a descentralizării.”

Tot acolo scrisese şi în 1930: “Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara.” Prin centralizare, oraşele de la vest, care “alcătuiesc azi o puternică cultură de graniţă”, vor ajunge “pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor.” De aceea, Sever Bocu a condamnat faptul că în instituţiile centrale de stat ardelenii şi bănăţenii erau numiţi doar izolat şi doar dacă acceptau să devină “instrumente politice ale partidelor din Vechiul Regat.” Condiţia era ca ei să devină “aliaţi anemici, fără putere, de care să profite protipendada.”

Din aceste motive avea să fie acuzat, ca o ironie a soartei, tocmai el, principalul militant pentru unirea Banatului cu România, de “regionalism” sau “bănăţenism”. De altfel, el a şi spus într-o conferinţă: “Centralismul nu are naţionalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau sărăcie.” Totodată, el mai declara că nu urmărea ca prin descentralizare “să meargă până la marginea de unde să ameninţe unitatea.” Însă de neglijarea regiunilor vestice ale ţării profita propaganda revizionistă, care ameninţa integritatea teritorială a României.

Aceste acţiuni nu trebuiau neglijate. Politica de centralizare excesivă promovată de cercurile conducătoare din Bucureşti după model francez, care defavoriza în mod clar vestul ţării, lăsa impresia că teritoriile respective erau considerate numai un “provizorat” în apartenenţa lor la Regatul României.

Exemple în acest sens puteau fi date oricând. În 1931, chiar Sever Bocu scria în Vestul: “De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.” Începeau să se producă şi tensiuni între bănăţenii localnici şi noii veniţi din restul României, fapt care a solidarizat naţionalităţile din Banat printr-o diferenţiere supraetnică, de felul băştinaşi şi colonişti.

Prin mentalitate, românul, sârbul, germanul sau maghiarul bănăţean se simţeau solidari faţă de oltenii sau moldovenii sosiţi în regiune. În acei ani un exponent de frunte al centralismului era Nicolae Iorga, prim-ministru în 1931. Acesta spunea: “O uliţă din Bucureşti valorează mai mult decât toate satele din Banat şi Ardeal.” În vara aceluiaşi an el a vizitat Timişoara împreună cu regele Carol II, rechiziţionând cu acea ocazie pentru guvernul central un automobil “Lincoln” care fusese cumpărat de localnici pentru nevoile fostului Directorat al Banatului. În paralel cu lupta aceasta purtată împotriva puternicilor zilei, Sever Bocu s-a ocupat, pe plan intern bănăţean, cu alte activităţi demne de interes, aşa cum am mai arătat.

El a iniţiat primele ziare româneşti din regiune după unire, într-un moment când minoritarii dispuneau de 17 publicaţii. Declarat în 1933 cetăţean de onoare al Timişoarei, Sever Bocu continua o serie ilustră din care mai făceau parte contele Mercy, primarul slovac Telbisz, Emanuil Ungureanu, Heinrich Baader, dr. Aurel Cosma şi generalul Domăşneanu. Mulţi ani Bocu s-a zbătut pentru deschiderea Universităţii timişorene, care a avut loc abia în 1945.

În Darea de seamă pe care a prezentat-o cu acel prilej, el amintea faptul că dacă Ungaria ar fi rămas în graniţele din 1914, la Timişoara ar fi fost înfiinţată cea de-a patra Universitate maghiară, deşi pentru aceasta concuraseră şi Aradul, Braşovul şi Sibiul. El mai adăuga: “Nădăjduiesc că proiectul nostru va reuşi, cu toate că venind acasă după ce am învins piedici grele, am văzut că poate tot atât de grele sau chiar mai grele sunt cele care trebuiesc înlăturate de abia de acum încolo.” În curând, greutăţile aveau să îl învingă în cele din urmă, iar Sever Bocu a murit în condiţiile dramatice amintite. Faptele lui au intrat într-o nemeritată uitare. Meritele sale în trecutul Banatului nu pot fi însă şterse.

El a fost respectat de toţi locuitorii regiunii, indiferent de naţionalitate. Când era văzut pe străzile Timişoarei era adeseori însoţit de remarci de tipul: “Ö az!” (El este!) ori “Schau! Der Bocu!” Şi tot Sever Bocu a fost ales, în ianuarie 1935, în funcţia de preşedinte de onoare al clubului Ripensia Timişoara. Iată și un citat dintr-un articol al ziarului Vestul, apărut în 1935, cu referirere la alegerea noului Comitet Executiv al clubului: ˝Remarcăm cu deosebită satisfacţie prezenţa d-lui Sever Bocu, în rândul celor aleşi, care merită pe deplin calitatea de preşedinte de onoare, căci a ştiut întotdeauna să sprijine interesele acestui club bănăţean.˝ Fără doar și poate, Sever Bocu rămâne una dintre personalitățile de seamă ale Banatului, fără de care istoria orașului nostru ar fi mai săracă. Suntem mândri de faptul că domnul Sever Bocu a făcut parte din familia Clubului nostru.