: 08 Februarie 2016

S-a stins din viață, la 86 de ani, Ioan Vulcănescu, legendarul fost campion național cu juniorii Ripensiei. Înmormântarea va avea loc marți, 9 februarie, de la ora 14, în cimitirul de pe strada Rusu Șirianu (Zona Bălcescu). Dumnezeu să vă odihnească, nea Vuli! Mai jos, un interviu realizat de săptămânalul „Fotbal Vest” și publicat de site-ul nostru oficial în anul 2012, la momentul relansării Ripensiei în fotbal:

A FOST CAMPION AL ROMÂNIEI LA JUNIORI CU RIPENSIA!

˝N-aș fi plecat nici dacă mă dădeau afară! Atât de mult am iubit Ripensia!˝

Odată cu reînfiinţarea clubului Ripensia Timişoara, cei care se vor ocupa de acum înainte de destinele galben-roşiilor au început să caute oameni care au avut legături cu legendara grupare din oraşul de pe Bega. Aşa l-au descoperit pe Ioan Vulcănescu (foto stânga, alături de Corina Chiroiu, nepoata legendarului ripensist, Vasile Chiroiu), un fost component al Ripensiei, care a îmbrăcat tricoul acestei formaţii, în ultima perioadă a existenţei sale. Auzind că un fost ripensist mai este în viaţă, fie că el n-a evoluat la multipla campioană a României decât la nivel de copii şi juniori, nu puteam scăpa prilejul de-a purta un dialog cu acesta… Carte de vizită

Ioan Vulcănescu s-a născut la 9 octombrie 1929, la Bucureşti.
în 1935 s-a mutat cu familia la Timişoara.
a început fotbalul la vârsta de 12 ani, la Electrica, iar după câteva luni a fost legitimat la Ripensia, unde a evoluat până în 1948, când clubul s-a desfiinţat.
şi-a întrerupt activitatea fotbalistică pe perioada studiilor, absolvind Institutul de Mine şi Petrol.
a revenit pe gazon în 1954, la Minerul Şuncuiuş.
a jucat apoi şi la Alba Iulia, la Unirea, în Liga a II-a, la vârsta de 34 de ani agăţându-şi ghetele-n cui.
a evoluat ca mijlocaş dreapta sau în spatele vârfurilor.

Campion al României la juniori cu Ripensia! În sezonul 1947-1948, echipa de juniori a Ripensiei, antrenată de Vasile Deheleanu şi Silviu Bindea,a devenit campioană naţională, cu un bilanţ senzaţional: 14 meciuri, 13 victorii, o remiză, golaveraj 59-59! Dar iată echipa de bază utilizată: Craşovan II – Laza, Roman – Vulcănescu, Lazici, Erti – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. Rep.: Dle Vulcănescu, ce mai ţineţi minte din prima zi în care aţi intrat pe poarta clubului Ripensia? Aveaţi 12 ani… I.V.: Sigur că a fost o mare bucurie! Ţin minte că am fost preluat de o persoană, care m-a întrebat câţi ani am şi de ce vreau să joc la Ripensia. Era clar că aveam o dorinţă fierbinte de-a juca fotbal, la un club organizat, cu o minge adevărată, nu numai pe maidane, cum se obişnuia la vremea respectivă. Ştiu că m-a trimis la magazia de ghete. Acolo am dat de taica lazăr, un om care ani de zile a făcut de toate! Curăţa ghetele după meciuri, le repara, pregătea echipamentele.

Vreau să spun că ghetele şi echipamentul nu erau personalizate. Astfel, uneori mă trezeam cu încălţările lui Kotormany în braţe. Iar el purta numărul 45! Şi atunci mă duceam la taica Lazăr şi-i spuneam: „Lasă naibii uico, dă-mi şi mie nişte ghete pe măsura mea!” Am intrat în familia Ripensiei, cu antrenamente organizate, cu tehnicieni care se ocupau de noi. Rep.: Cine a fost primul antrenor pe care l-aţi avut? I.V.: A fost unul Szekely, care n-a stat însă decât câteva luni. Apoi au venit antrenori din fosta echipă de aur. Iar primul pe care l-am avut a fost Vasile Chiroiu. Apoi, când am trecut la juniori, am avut doi antrenori. Unul care se ocupa de compartimentul defensiv, Vasile Deheleanu, iar altul care se ocupa de compartimentul ofensiv, Silviu Bindea!

Făceam două antrenamente pe săptămână, miercurea şi vinerea, meciurile fiind programate de obicei duminica. La primele antrenamente ale săptămânii se insista pe pregătirea fizică, iar la celelalte pe cea tehnico-tactică. Sigur, nu aveam jaloane, mingi medicinale şi alte accesorii care se folosesc în zilele noastre. Începeam prin a sări coarda, după care făceam câteva ture de teren, apoi demara antrenamentul propriu-zis.

De multe ori, la jocul şcoală, participau şi cei de la prima echipă. Se alcătuiau formaţii mixte. Pe de o parte erau apărarea de la seniori şi cu înaintarea de la juniori, iar de cealaltă, apărarea de la juniori şi cu atacul de la seniori. Rep.: Când aţi început dumneavoastră, la copii, cine mai era la club din marea Ripensie? I.V.: La început, i-am prins pe Miţi Pavlovici, pe Adalbert Marksteiner, pe Vasile Chiroiu. Mai juca şi Deheleanu. Când am trecut la juniori, erau cu totul alte nume, printre ele aflându-se şi Petre Lupu, cu care mă întâlnesc acum, la antrenamentele şi amicalele reînfiinţatei Ripensia! Rep.: Înainte de-a fi la copiii Ripensiei, bănuiesc că aţi mers şi la unele meciuri ale echipei de aur, nu? I.V.: Cum să nu. Am început să merg la meciuri de prin 1936.

Am văzut pe Admira Viena, pe AC Milan, mai multe echipe din Iugoslavia şi Ungaria. Rep.: Aşadar, i-aţi văzut jucând şi pe cei care au fost campionii României. Cred că aţi avut şi cel puţin un idol… I.V.: Mai mulţi idoli! Tare, tare mult mi-a plăcut de Kotormany! Rep.: I se spunea „Fachiru’ ”. Era chiar atât de tehnic Rudolf Kotormany? I.V.: Era foarte tehnic. Avea şi un fizic deosebit şi lovea mingea perfect cu ambele picioare. M-a impresionat calmul său pe gazon. L-am admirat foarte mult şi pe Silviu Bindea. Un tip rău pe teren, unde nu cunoştea pe nimeni. N-avea tată, n-avea mamă!

Avea o viteză incredibilă şi tot timpul intra cu mingea la picior din tuşă către interior. Rep.: Dobay? I.V.: Dobay juca pe partea stângă. Eu, fiind dreptaci, urmăream mai mult ce se întâmplă pe acest flanc. Sigur, a avut un şut năprasnic. Rep.: Dle Vulcănescu, statisticile spun următorul lucru: Dobay, de-a lungul anilor în care a îmbrăcat tricoul galben-roşu, în toate meciurile, oficiale şi de pregătire, a marcat 373 de goluri! Schwartz a înscris de 215 ori, Bindea de 143 de ori, iar Ciolac de 134 de ori. Aşadar, aceşti patru jucători au marcat 865 de goluri pentru Ripensia! E ceva fenomenal! I.V.: Adevărul e că se făcea spectacol. Iar golul era totul! Dacă se câştiga un meci cu 5-4, învingătorii erau foarte mulţumiţi. Rep.: E clar, important era să dai un gol mai mult decât adversarul! I.V.: Întocmai. Exact ca şi brazilienii! Când am luat titlul la juniori, am făcut un singur egal. În rest, am avut doar victorii.

Am bătut cu 8-1, cu 7-1, cu 6-2. Fiecare ştia ce să facă! Rep.: O să revenim la triumful echipei de juniori. Vreau să vă întreb care era atmosfera la meciuri? Venea lumea? I.V.: Era plin. Intrarea era gratuită. Oamenii admirau fazele frumoase. Aplaudau şi reuşitele echipei de juniori. Vreau să vă spun că în perioada respectivă în Timişoara se organizau şi campionate de „desculţi”, unde participau echipe din toate cartierele. Ei bine, la respectivele meciuri era o afluenţă extraordinară! Lume, nu glumă! Rep.: Să revenim la dumneavoastră. Mai povestiţi-mi ceva interesant din perioada petrecută la Ripensia… I.V.: Îmi aduc aminte că Ripensia, în perioada sărbătorilor de Paşti, avea obiceiul să joace meciuri demonstrative prin diferite localităţi. Odată a fost invitată în comuna Vinga. Nu s-a dus prima echipă, şi astfel am mers noi, juniorii. Eu jucam pe dreapta. În primul minut am scăpat spre poarta adversă şi am marcat.

Arbitrul de linie era un localnic. Nu avea fanion, ci o umbrelă în mână. M-a ajutat şi m-a apelat cu cuvântul „stollwerck”. Aşa se numeau celebrele bomboane de ciocolată care se fabricau la Vinga! Şi aşa mi-a rămas porecla! Rep.: Cum a fost drumul spre titlul de campioană la juniori, în 1948? I.V.: Am câştigat mai întâi faza zonală, unde ne-a duelat cu Lugojul, cu Reşiţa şi cu Aradul. Ţin minte că ITA, care a devenit campioană la seniori, a dorit multă să repete isprava şi la juniori. Au făcut tot posibilul cei de la Arad să se impună în faţa noastră. Dar n-au reuşit, i-am bătut cu 4-0! A urmat apoi turneul semifinal, de la Cluj, unde cel mai dificil adversar a fost Stăruinţa Oradea, cu care am câştigat am câştigat la mare luptă, cu 2-1. Finala s-a jucat la Bucureşti, cu Concordia Ploieşti.

Meciul s-a jucat în deschiderea partidei de seniori dintre naţionalele României şi Bulgariei. Ne-am impus cu 5-2. Eu i-am oferit o pasă de gol lui Nicolin, care a făcut un meci foarte bun. Din câte ştiu, el mai trăieşte şi acum, dacă nu mă înşel undeva pe la Reşiţa. Excelent a jucat şi Gioca Glisici, care se află acum la Bucureşti, iar din câte am aflat are probleme de sănătate. Ţin minte că partida s-a derulat pe o căldură sufocantă, adversarii cedând fizic în repriza a doua. Rep.: Bănuiesc că a fost mare bucurie în tabăra Ripensiei… I.V.: Normal! Am venit cu Cupa de la Bucureşti.

De la Gara Fabric şi până la Gara de Nord, eu am stat pe scara vagonului, cu cupa în mână! Doream să mă vadă consulul Olandei, care era preşedinte de onoare al clubului atunci! El ne-a promis că ne va duce în Olanda, timp de două săptămâni, aranjând acolo şi un meci cu o selecţionată locală. Rep.: Şi s-a ţinut de cuvânt? I.V.: Din păcate, a venit naţionalizarea, s-au confiscat fabricile, iar consulul a plecat! Rep.: Practic, a fost ultimul meci la Ripensia, nu? I.V.: Da. Şi ţin minte că am jucat cu tricouri pe care scria UTM – Ripensia. Rep.: Adică?!? I.V.: Uniunea Tineretului Muncitoresc! Asta s-a întâmplat la finală! Ripensia era club profesionist, iar în viziunea noii orânduiri, sportul era pentru amatori! Aşa că totul s-a terminat! Rep.: Să vă mai întreb ceva înaintea de-a vorbi despre finalul Ripensiei. După titlul câştigat, vi s-au promis şi ceva bani? I.V.: Nu, nu. Am primit doar plachete şi diplome. Când am ajuns la Timişoara, s-a organizat o masă întinsă, la care au fost chemaţi şi toţi părinţii jucătorilor. Acolo am fost protagonistul unui eveniment hazliu. Când am ridicat cupa cu şampanie, fiind un tip scund, am vărsat toată şampania pe mine! Rep.: Adevărul e că activitatea dvs la copii şi juniori a coincis cu perioada războiului. Bănuiesc că n-a fost uşor… I.V.: Ştiţi cum e, copiii, indiferent de cât de grea este perioada, găsesc momente pentru joacă şi bucurii. Sigur, erau multe lipsuri, mai ales sub aspectul mâncării. Rep.: Sunt convins, dar totuşi aţi putut face performanţă, aţi alergat de numai’, chiar dacă n-aţi avut mult vehiculata vitaminizare din ziua de astăzi! Cum aţi făcut faţă? I.V.: Cui îi păsa că mâncam pâine cu mălai? Era bucuria de-a juca! Apropo de comparaţia cu zilele noastre.

Vreau să fac o paranteză. Urmărind un meci acum nu cu mult timp în urmă, l-am auzit pe comentator spunând că „echipa este foarte obosită, că a alergat mult în prima repriză!”. Ei, noi jucam două oare fotbal înainte de antrenament, apoi mergeam la pregătirea propriu-zisă, după care mai jucam din nou! Era o dorinţă nebună de-a bate mingea! Sportul era respectat şi în şcoli. Nici nu se putea pune problema ca în timpul unei ore de sport să se facă matematică, de exemplu, aşa cum se întâmplă acum! Şi mai vreau să spun ceva: loturile echipelor nu erau alcătuite din nu ştiu câţi jucători. Erau două-tei rezerve. Atât! Iar când intrai pe teren, erai obligat să faci faţă aproape pe orice post. Rep.: Sistemul de joc era atunci cu totul diferit faţă de zilele noastre… I.V.: Sigur. Erau doi fundaşi, tei jucători în faţa lor, apoi alţii doi în spatele celor trei atacanţi. Antrenorii noştri ne-au implementat încă de la început deprinderi pentru jocul aerisit. Totul era bine gândit, totul funcţiona ca o maşină. Rep.: Cum aţi primit vestea că se va desfiinţa clubul? I.V.: Circulau zvonuri de ceva vreme că va urma finalul. De altfel, am fost sfătuiţi să ne căutăm alte cluburi, unde să ne continuăm activitatea… Rep.: Dar n-aţi avut contract cu clubul, nu? I.V.: Doar legitimarea… Rep.: Numai că nu puteaţi pleca în altă parte fără acordul clubului… I.V.: Nu aveam semnat nici un contract, dar n-aş fi plecat nici dacă mă dădeau afară! Atât de mult iubeam Ripensia! Era şi o atmosferă minunată. Ţin minte că uneori, pe timp de vară, mergeam cu toţii la grădina de vară, de pe strada Ungureanu. Dar toţi, în frunte cu conducerea, cu antrenorii, cu cei de la prima echipă şi cu noi, juniorii. Se servea câte un grătar, seniorii beau bere, iar noi, tineretul, sucuri! Rep.: După desfiinţarea Ripensiei dvs. v-aţi axat pe şcoală şi v-aţi întrerupt activitatea fotbalistică aproape şase ani… I.V.: Când am fost la şcoală, la Bucureşti, am dat probe la Rapid şi la Progresul. Nu mi-au convenit condiţiile şi am renunţat. Rep.: Totuşi, după o pauză destul de lungă, aţi ajuns să jucaţi chiar în Liga a II-a, la Unirea Alba Iulia! I.V.: La peste 30 de ani, m-am simţit parcă cel mai în formă! Rep.: N-aţi fumat, probabil! I.V.: Am mai şi fumat! M-am apucat la facultate. În pauze, când majoritatea fumau, mai ceream şi eu câte o ţigară. Una azi, una mâine, până când colegii mi-au zis: „Măi ţie ţi-e ruşine să cumperi ţigări?” Şi m-am apucat să cumpăr! Rep.: La ce vârstă v-aţi agăţat ghetele-n cui? I.V.: Cam la 34 de ani. Şi puteam liniştit să mai joc. Rep.: Aţi făcut-o la old-boys, până acum patru ani! I.V.: Acolo era terenul mic, nu a fost efortul atât de mare! Rep.: Totuşi… I.V.: M-am lăsat, când am văzut că cei mult mai tineri decât mine nu-mi prea pasau! Mă demarcam, ridicam mâna, dar degeaba. Şi atunci mi –am zis: „Gata, mă retrag. Ăştia nu-mi mai dau mingea, spunând, probabil, în gândul lor: <>> „… Rep. : Ha, ha, ha ! Dar de tenis nu v-aţi lăsat nici acum! I.V.: Nu. Şi o fac destul de bine. Cred că dacă s-ar organiza un turneu cu participanţi peste 80 de ani, aş fi campion! Rep.: Din 1948 şi până acum, nu cred că v-aţi aşteptat ca într-o bună zi să mai reapară Ripensia pe harta fotbalului românesc. Dar iată că în acest 2012 s-a întâmplat minunea! I.V.: A fost o mare bucurie pentru mine! Eu, pe undeva, datorez multe Ripensiei. Nu există sistem educativ mai bun decât sportul. El te învaţă să fii dârz, să devii luptător, te învaţă să fii corect! Când oamenii ăştia care au reînfiinţat acum Ripensia m-au găsit, le-am spus imediat: „Până mai pot, bazaţi-vă pe mine, că mă duc şi o să caut membri din cercul meu de prieteni, pentru a pune umărul ca acest club să se ridice din nou!” Rep.: Sunt convins că în toată viaţa aţi urmărit fotbalul… I.V.: Normal. Mergeam şi la Poli. Am renunţat însă în urmă cu vreo 15 ani. Nu-mi mai plăcea atmosfera de pe stadion. Auzeam multe injurii, apostrofări, reproşuri. Am fost totuşi, la meciul cu Rapid, din finala Cupei României, în 2007. Am văzut câţiva tineri în jurul meu care stăteau pe spătarul d la scaun şi cu picioarele pe scaun. La pauză, m-am ridicat şi am plecat. Am luat maşina, iar la începutul reprizei secunde mă aflam deja în faţa televizorului! Rep.: Cu ce echipă aţi ţinut? I.V.: Cu Poli. Şi cu tot Banatul! Urmăresc şi handbalul, şi baschetul. Rep.: Ştiţi ce mi se pare interesant? Că nu v-aţi gândit la finele carierei de fotbalist să marşaţi pe antrenorat, să rămâneţi în fenomen… I.V.: Am cochetat cu ideea asta. Am vrut să iau grupe de copii, de la 8 la 12 ani şi să încerc să-i formez. Pentru că nu poţi deveni jucător mare, fără să stăpâneţti elementele strict necesare ale acestui sport. Nu poţi fi în situaţia să loveşti mingea cu un singur picior. Aud şi acum expresia că „n-a putut finaliza pentru că i-a venit mingea pe stângu’, iar el e dreptaci!”. Păi trebui să controlezi mingea cu ambele picioare. Acolo, în teren, n-ai timp să te gândeşti, trebuie să joci şi cu stângul şi cu dreptul. Dar, având funcţii de răspundere, n-am avut timpul necesar. N-am dorit să mă îndepărtez de fenomen, dar aşa s-a întâmplat. Acum sunt bun de stat în fotoliu de onoare, cum se zice şi să mă uit. Rep.: Aţi fost al amicalele actualei Ripensii? I.V.: Am fost la două. E doar începutul. Doresc ca ideea asta, cu reînfiinţarea Ripensiei, să aibă rezultate pe teren şi să readucă lumea pe stadion. Rep.: De care jucător v-a plăcut cel mai mult dintre toţi pe care i-aţi văzut? Nu trebuie să fie neapărat din România… I.V.: Acum, toată lumea se aruncă pe Messi. Eu însă i-am iubit pe cei care au fost foarte aproape de mine. Şi mă refer la Bindea şi Deheleanu. Au fost foarte constanţi. Nu ştiu cum Dumnezeu, dar oamenii ăştia au fost mereu în formă! Începeau campionatul la fel cum îl terminau! Aşa s-a întâmplat, mai târziu, şi cu Cojereanu, şi cu Brânzei. Nu înţeleg de unde apar fluctuaţiile de formă, pe parcursul unui campionat, la majoritatea fotbaliştilor de acum. I-am admirat şi pe alţii. L-am văzut pe Rudy Wetzer, la un antrenament, când a trimis în gol cu călcâiul, din voleu, după un corner! Am rămas profund impresionat. Ca şi de un şut al lui Marksteiner, care, cu un şut bombă, a reuşit să-mi întoarcă ghidonul de la bicicletă, care era agăţată pe un gard, în timpul unui antrenament! Rep.: Îmi spuneaţi că fratele dumneavoastră este în Germania… I.V.: De 40 de ani! E profesor de sport… Rep.: Pe dvs nu v-a bătut gândul să plecaţi în Germania? I.V.: Nu. Când merg în vizită, nu rezist mai mult de o săptămână! Rep.: De ce? I.V.: Nu-mi place. Merg, vizitez, dar aici m-am obişnuit. Rep.: Vorba cântecului, „Aici e Banatul, aici e ţara noastră!” I.V.: Exact! Deşi eu sunt născut la Bucureşti. Tatăl meu a fost funcţionar la banca franco-română. Aceasta a dat faliment, în perioada grea 1929-1933. El a găsit de lucru apoi la finanţele din Timişoara. Şi aşa am ajuns să spun că „mi-s bănăţean”! Rep.: Păi aţi avut doar şase ani când v-aţi mutat la Timişoara… I.V.: Corect. Deşi ăla care se naşte aici, şi are doi ani, e mai bănăţean decât mine, care am 82 de ani! Rep.: Ha, ha, ha! I.V.: Inima mea a bătut tot timpul pentru Banat! Că de aici am mâncat pită! Şi pită albă! Era şi crescută! Fotbalul s-a schimbat mult… „Pe vremea mea, antrenorul avea arta de a-ţi găsi locul în angrenajul echipei. Atunci nu conta atât de mult fizicul jucătorilor. Fotbalul nu era atât de bărbătesc ca şi acum, când ţi se scot şi ochii! Cei cu o înălţime de 1,60 metri, ca şi mine, puteau juca atunci. Acum, cred că doar la şah puteam fi folosit!” O construcţie sănătoasă… Ioan Vulcănescu a avut o construcţie sănătoasă, de adevărat sportiv. Nu întâmplător a jucat fotbal în sală până la 78 de ani, iar în zilele noastre joacă tenis de câmp o dată pe săptămână! La fel se întâmplă şi cu fratele dânsului… „Fratele meu a fost şi el sportiv, a făcut mai mult atletism. Acum are 80 de ani, trăieşte în Germania şi aleargă din două în două zile câte zece kilometri! Când vine la Timişoara, stă la mine, în zona Bălcescu şi aleargă din două în două zile până în zona UMT şi înapoi! Pe orice timp! Şi nu se lasă!”