Perspective alternative asupra istoriei TIMIŞOARA INTERBELICĂ: ÎNTRE <ETNICITĂŢILE FICTIVE> ŞI SOCIETATEA DESCHISĂ *articol scris de Prof. Univ. dr. Victor Neumann, publicat în revista ˝Timpul˝ Ca o scurtă introducere, domnul Victor Neumann este Profesor la Universitatea de Vest din Timișoara şi Doctor in istorie. Numele lui este, de-asemenea, extrem de cunoscut în Europa. De exemplu, săptămâna trecută, a avut două expuneri la Oxford despre istoria României și a Banatului. În același timp, Victor Neumann este Membru Asociat al clubului Ripensia Timișoara, ceea ce ne face să ne simțim onorați. Dar iată articolul...
În acest articol mi-am propus să atrag atenţia asupra fizionomiei identitare a Timişoarei interbelice, o urbe aflată la confluenţa culturilor şi civilizaţiilor, între Europa Centrală şi Europa de Sud-Est. Voi avea în vedere aceasta pentru anii de după primul război mondial, atunci cînd regiunea Banat (a cărei capitală este Timişoara) fusese împărţită între statele român, sîrb şi ungar şi cînd una dintre temele îndelung discutate era conservarea diverselor moşteniri ale Imperiului Austriac şi ale Monarhiei Austro-Ungare. Numeroase au fost pledoariile pentru păstrarea unei regiuni nedivizate a Banatului. Ele stăruiau asupra raţiunilor geografice, administrative şi economice pentru care trebuia păstrată unitatea regiunii.
Iată ce se scria într-unul din memoriile prezentate la Conferinţa de Pace de la Paris: “A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor ei. Noi nu cunoaştem decît în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic.Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încît niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decît unui singur stat.... Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sînt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea....” (Cf. Memoriul prezentat la Conferinţa de pace de la Paris de delegaţia şvabilor din Banat publicat în Revista Institutului Social Banat-Crişana, an. XII, Noiembrie-Decembrie 1943, Timişoara, p. 421) .
Sub presiunea ideologiilor naţionaliste şi a consecinţelor războiului, documentele de acest fel omiseseră însă referinţele la pluralitatea moştenirilor social-culturale şi religioase ale urbei. Adică, la moştenirile vizibile în coabitarea bisericilor ortodoxă şi catolică; în interferenţele germano-austro-româno-sîrbe; în asocierea evreilor germani vorbitori ai limbii idiş cu evreii spanioli vorbitori ai limbii ladino ori în asimilarea evreilor emancipaţi la alte culturi precum acelea de limbă germană sau de limbă maghiară.
Toate acestea simbolizau atunci o istorie pe care locuitorii Timişoarei o recunoşteau ca fiind a lor şi pe care voiau s-o continue. Interferenţele – căci despre ele este vorba - erau consecinţa firească a istoriei amalgamate a unui oraş de graniţă, fapt ce se regăseşte în denumirile lui în mai multe limbi: Timişoara/Temeswar/Temesvár/Temeschburg/Temisvaru; în presa plurilingvă, germană, maghiară şi română; în comportamentul social nediscriminator, în iniţitiavele individuale şi civice, în dispoziţia cooperantă a autorităţilor administrative. Împărțirea regiunii, aşa cum se decisese prin Tratatul de pace de la Paris, crease nu numai tensiuni între cele trei state vecine, România, Serbia şi Ungaria, ci şi teama locuitorilor cu privire la politicile centraliste şi ideologiile etnonaţionaliste.
Pe de altă parte, o problemă a statelor formate pe criterii etnonaţionale după primul război a fost aceea a recunoaşterii şi a integrării regiunilor avînd un patrimoniu cu origini diverse. Noile autorităţi aveau în faţă cîteva provocări: expresiile multi- şi interculturale, existenţa mai multor religii, recunoaşterea istoriilor plurale. Acestea nu aveau corespondent în identitatea formulată pe baza unei fictive ethnicity (etnicităţi fictive), aşa cum îşi imaginaseră elitele vremii.
Partidelor politice şi guvernelor interbelice ale României, chiar şi celor mai tolerante, nu le era simplu să admită că societatea Timişoarei era rezultatul interferenţei mai multor limbi şi culturi, că ea nu aparţinea unei singure expresii religioase şi nu purta însemnele unei aşa-numite specificităţi etnonaţionale. Culturile şi istoriile plurale nu aveau corespondenţă în orientările monolingve şi monoculturale ale statului-naţiune. Recensămintele imperialiste şi naţionaliste au servit ierarhiilor politice, administraţiilor centralizate, desenării hărţii Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea (cf. Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemér Mezei, Recensământul din 1910 – Transilvania, Editura Staff, Bucureşti, 1999, p. 548-550). În anul 1910, vorbitorii nativi de germană erau cei mai numeroşi, 32.963 din totalul locuitorilor. O explicaţie e utilă.
Începînd cu Iosif al II-lea, fără a o impune, autorităţile habsburgice au agreat germana ca mijloc de comunicare cu masa populaţiei; aceasta pentru că Timişoara fusese populată în secolul al XVIII-lea cu colonişti de origine germană (şvabii), masa acestora necunoscînd o altă limbă decît germana; în al doilea rînd, coloniştii italieni, spanioli şi francezi au fost asimilaţi de cei germani; în al treilea rînd, în procesul emancipării şi modernizării, germana fusese limba în care s-au format elitele din toate regiunile imperiului, prin intermediul ei răspîndindu-se tiparul. Observaţia lui Benedict Anderson cum că germana dobîndise un dublu statut, universal-imperial şi particular-naţional are o perfectă acoperire în acest caz (Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspîndirii naţionalismului, Traducere de Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p.81.).
La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, germana reprezenta nu doar o referinţă pentru codul cultural şi civic al întregii populaţii, dar şi pentru ideologia şi mişcările etnonaţionaliste. Era timpul în care persoanele şi grupurile erau din ce în ce mai des identificate pe bază de limbă şi diferenţe culturale. Cît priveşte vorbitorii de maghiară din Timişoara, numărul acestora, 28.645, reflectă o creştere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea datorată schimbărilor politice petrecute după revoluţia de la 1848 cînd maghiara a luat locul latinei şi/sau germanei în administraţia statală şi cînd aristocraţia Ungariei a preferat-o în scopul recunoaşterii în ochii marii mase a locuitorilor ţărani.
Divizarea în funcţie de limbă şi de religie nu corespundea decît arareori cu aspiraţiile sociale şi nici cu acelea intelectuale ale majorităţii locuitorilor Timişoarei. În anii 1900-1910, oraşul continua să existe în temeiul propriilor sale coordonate, avînd ca orientare general acceptată cooperarea dintre cetăţeni în scopul binelui de obşte.
La vremea aceea, Budapesta fusese surprinsă de faptul că Timişoara sfida orientările ideologice dominante, respectiv naţionalismul lingvistic. De exemplu, regimul ungar observa cum limba germană continua să deţină o pondere apreciabilă nu doar în comunicarea interpersonală, dar şi în învăţămînt, cultură şi presă. Cel mai important ziar local era Temeswarer Zeitung. În pofida politicii de maghiarizare, 32.963 de locuitori ai Timişoarei continuau să vorbească germana ca limbă maternă. Vorbitorii de română numărau 7.593, iar cei de sîrbă, 3.490, ceea ce indica o normalitate a relaţiilor sociale (cf. Traian Rotariu...Recensămîntul din 1910. Transilvania, p.548).
Cât despre cultele religioase, chiar dacă romano-catolicii reprezentau majoritatea, 49.981 din totalul de 74. 003 locuitori ai oraşului, conştiinţa religioasă nu fusese îngrădită. Practicarea religiilor ortodoxă, mozaică, reformato-calvină, evanghelico-luterană şi greco-catolică a fost liberă, bisericile şi sinagogile amintitelor culte împînzind cartierele oraşului.
Diversitatea stimulase organizarea în asociaţii profesionale, tehnice şi ştiinţifice. Burghezia avea multe iniţiative liberale, fiind susţinută de administraţia locală, iar orientarea social-democrată fusese parte a culturii politice a majorităţii cetăţenilor oraşului. * * * Statistica populaţiei Timişoarei interbelice realizată de statul român arată transformările social-culturale, dar şi continuitatea în relaţia dintre majoritate şi minorităţi Categoria de identitate care deţine puterea se schimbă comparativ cu epoca anterioară, “naţionalitatea” sau etnocultura devenind esenţială în mentalitatea recenzentului (vezi criteriile şi noţiunile uzitate în Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, editat de dr. Sabin Manuilă, Vol. I-X, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1938-1940).
În vreme ce politica de maghiarizare avusese ca obiectiv asimilarea lingvistică şi cetăţenească a locuitorilor părţii ungare a monarhiei, românizarea a introdus politica diferenţelor în funcţie de origini etnoculturale şi de numărul persoanelor existente în comunitatea respectivă. Pentru recenzent, noţiunea de “naţionalitate” fusese echivalentă cu aceea de “neam” (semnificaţia în română fiind aceea de trib sau rasă).
În felul acesta, cel ce clasifică consideră că oferă date precise, fără ambiguităţi. Vechile criterii, limba şi religia, nu dispar, în schimb, dobîndesc noi sensuri. Statistica locuitorilor Timişoarei din anul 1930 (Recensămîntul.... Vol. II, Neam, limbă maternă, religie, Bucureşti, 1938, p. 468-469) sugerează faptul că statul român era preocupat de ideea de naţiune, respectiv de apartenenţa la o naţionalitate. Fusese o tendinţă generală a statelor nou constituite după primul război mondial şi care era inclusă în limbajele social-politice esenţialiste.
Definirea identităţii potrivit apartenenţei “etnonaţionale” generase o nesiguranţă, oraşele şi regiunile în care coabitau majoritatea şi minorităţile presupunînd integrarea diversităţii de culturi, religii şi istorii, dar şi nuanţări atunci cînd era vorba de identitatea persoanei sau a grupurilor.
La vremea respectivă, circa 30% din populaţia Românei aparţinea unui alt grup cultural, respectiv unei alte “naţionalităţi” decît aceea română. În literaturile istorică şi sociologică, dar şi în presa interbelică de limbă română, termenul de “străin” definea pe cel ce provenea dintr-o altă ţară, precum şi pe minoritarul din interiorul graniţelor statului. O asemenea perspectivă o dezvoltaseră unii intelectuali ai Timişoarei timpului, orientativă în acest sens fiind Revista Institutului Social Banat-Crişana. Buletin Istoric (1933-1946), publicată sub egida Institutului Social Banat-Crişana.
Revista, la fel şi Institutul, erau conduse de Cornel Grofşorean, unul dintre primarii Timişoarei anilor 1930. Modelul fusese preluat de la Institutul Social Român din Bucureşti, respectiv de la Institutul de Cercetări Sociale ale României; fusese subordonat formei centraliste şi influenţat de ideologia etnonaţionalistă, orientare adesea vizibilă în articolele colaboratorilor revistei: Emil Botiş, Cornel Grofşorean, Aurel Bugariu, Coriolan Buracu, Aurel Ciupe, Aurel Cosma jr., Gh. Cotoşman, Anton Golopenţa, Ilie Gropşianu, Romulus Ladea, Octavian Lupaş, Ioachim Miloia, Iosif Nemoianu, Petru Nemoianu, Melentie Sora, Ion Ţenchea, Traian Topliceanu. Prin urmare, modelul nu era inspirat de contextul local, nu servea interesele tuturor locuitorilor oraşului. O asemenea orientare era deja vizibilă în anii imediat următori primului război.
Cu ocazia demersurilor făcute pentru înfiinţarea primei instituţii de învăţămînt superior din Timişoara, primarul oraşului, Stan Vidrighin, înţelesese astfel configuraţia multiculturală a urbei: “O Şcoală superioară cum e Politehnica ... va avea să dovedească tăria şi superioritatea geniului românesc, va contribui în măsură remarcabilă la consolidarea elementului românesc în Timişoara şi Banat şi va aduce cu sine naţionalizarea tuturor instituţiunilor, astăzi încă străine. Impunătoarea majoritate a elementului românesc din întinsul Banatului va căştiga prin acest aşezămînt acele forţe intelectuale cărora majoritatea ungurilor şi şvabilor, astăzi mai bine înarmată (pregătită, n.m.), va fi silită să cedeze. Iar inferioritatea noastră specială din oraşul Timişoara, care este o rezultantă regretabilă a minorităţii noastre în acest oraş, se va transforma cu siguranţă şi aci în superioritate” (Cf. „Adresa Primăriei oraşului Timişoara către Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor în chestiunea înfiinţării unei Politecnice în Timişoara” în Victor Vâlcovici, Şcoala Politecnică din Timişoara.
Zece ani de existenţă (octombrie 1920-octombrie 1930), Tipografia Românească, Timişoara, 1930, p. 97-99. La fel gîndea şi Onisifor Ghibu, directorul ministerului cultelor şi instrucţiunii publice din Consiliul Dirigent, potrivit căruia înfiinţarea instituţiei de învăţămînt superior amintite avea ca obiectiv “fortificarea şi naţionalizarea acestui oraş de graniţă” (Cf. „Motivarea bugetului Politecnicei din Timişoara”semnată de Onisifor Ghibu în Victor Vîlcovici, loc.cit., p. 14-15, citat p.15).
Examinînd noţiunea de “naţionalitate” folosită drept criteriu principal în recensămîntul din 1930, se poate spune că Timişoara reprezenta o provocare pentru recenzent:
1. pentru că oraşul era locuit de mai multe grupuri, fiecare folosind două sau mai multe limbi;
2. pentru că “naţionalitatea” nu coincidea întotdeauna cu limba maternă;
3.pentru că identitatea unora dintre locuitorii oraşului – exemplul evreilor e relevant în statisticile citate – era, uneori, determinată de religie şi nu de limba/limbile vorbite (recenzentul introduce în acest caz noţiunea de „naţionalitate evreiască”);
4. pentru că meltingpot-ul Timişoarei făcea adesea imposibilă identificarea cu o singură “naţionalitate”, mariajele mixte fiind numeroase şi indicînd relaţii între romano-catolici şi protestanţi, între ortodocşi şi greco-catolici, între creştini şi evrei (a se vedea “Registrele de căsătoriţi din anii 1890-1940” în Arhiva Stării Civile a Oraşului Timişoara; ele consemnează numeroase mariaje mixte în toţi anii menţionaţi);
5. pentru că „naţionalitatea” sau etnonaţiunea e o noţiune relativă într-o regiune în care culturile şi obiceiurile se întrepătrund. Potrivit aceluiaşi recensămînt al României anilor 1930, distincţia identitară a Timişoarei consta în conservarea numărului mare de plurilingvi, vorbitorii nativi de maghiară şi germană disputîndu-şi întîietatea şi fiind urmaţi la o diferenţă relativ mică de vorbitorii nativi de română. Din acest punct de vedere, recensămîntul consemnează un număr de 32.513 de maghiari, 30.670 de germani şi 24.088 de români.
Cît priveşte libertatea de conştiinţă, ea arată tendinţa autorităţilor de a impune apartenenţa la una sau alta dintre religii, fapt ilustrat de numărul foarte scăzut al celor ce se declaraseră liber-cugetători, 41 de persoane dintr-o populaţie de 91.580 de locuitori. Nu e de mirare, căci statisticile oficiale nu ofereau nici o informaţie despre bi- şi trilingvi, nu uzau de conceptul de cetăţean şi nu consemnau pe cei asimilaţi la una dintre culturile şi religiile dominante. Numărarea şi ordonarea populaţiilor în funcţie de „naţionalitate”, limbă sau religie a fost îmbrăţişată şi de o parte a celor ce s-au regăsit într-o altă comunitate decît aceea română.
Cuantificarea devenise o referinţă nu doar pentru institutele româneşti subordonate administraţiei centrale (cazul amintitului Institut Social Banat-Crişana), dar şi pentru administraţia fiecărui grup lingvistic sau religios. În regiune exista chiar o atenţie special îndreptată spre protejarea grupurilor minoritare, purtătoare de cuvînt fiind A Magyar Kisebbség. Nemzetpolitikai Szemle (Minoritatea maghiară. Foaie politică naţională), care apărea de două ori pe lună în perioada iunie 1923 – iunie 1942 şi care a editat 480 de numere.
Redactorii publicaţiei au fost István Sulyok şi Elemér Jakabffy. Din 1926 începînd, a fost publicat şi un supliment trilingv intitulat Glasul Minorităţilor. La voix des Minorités. Die Stimme der Minderheiten. Cei mai importanţi colaboratori ai acestuia au fost: Artúr Balogh, Árpád Bitay, Kelemen Gál, Elemér Gyárfás, György Kristóf, Imre Mikó, Árpád Pál, József Willer. Directorul ambelor publicaţii a fost Elemér Jakabffy, unul dintre liderii politici ai maghiarilor din Banat şi din România.
În paralel cu această preocupare, autorităţile centrale de la Bucureşti evidenţiau creşterea numărului majoritarilor români în oraşe precum Timişoara. În vreme ce în anul 1930 fuseseră recunoscute şi clasificate de recenzor un număr de 15 naţionalităţi (minorităţi) ale Timişoarei, în anul 1941 ele se reduseseră la trei, română, germană şi maghiară.
În acest scop, la rubrica „altă naţionalitate” fuseseră comasate grupurile mai puţin numeroase. În fapt, statistica anului 1941 indica pentru prima oară schimbarea proporţiilor în rîndul populaţiei locale, românii ajungînd majoritari cu 46.466 de persoane. O asemenea contabilizare şi stabilire a locului persoanei în societate se baza pe teoria identitară imaginată şi formulată în secolul al XIX-lea şi care avea ca principal punct de referinţă conceptul de Völkischekultur (cf. Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune.
Despre identităţile politice europene, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005; vezi o nouă perspectivă comparativă a ideii de naţiune, Idem, “Peculiarities of the Translation and Adaptation of the Concept of Nation in East-Central Europe. The Hungarian and Romanian Cases in the Nineteenth Century” în Contributions to the History of Concepts, Berghahn Publishers, New York-Oxford, Volume 7, Issue 1, Summer 2012, p. 72-101).
Trebuie să spunem că oricît de bine documentată şi de clar narată este istoria relaţiilor majoritate-minorităţi, ea presupune nu doar invocarea ori exemplificarea societăţilor multiculturale, respectiv viaţa lor sub semnul interculturalităţii, dar şi evidenţierea faptului că noua teorie identitară, aceea a etnonaţiunii şi “naţionalităţii” era în plină afirmare agresivă, refuzînd convergenţele. Ceea ce vrea să spună că înţelesul lucrurilor ar trebui văzut din două unghiuri, statal-central şi local, urmînd a fi analizate simultan.
În cazul amintit al diferenţierilor, înţelesul derivă din semantica atribuită conceptelor-cheie ce definesc colectivităţile în limba română: neam, popor, naţiune. Acest aspect îmi pare util de reţinut, mai ales că avem în vedere un oraş cu trăsături particulare rezultate din geografia locului, din mişcarea demografică, din referinţele şi interferenţele culturale şi nu din <etnicităţile fictive>.
În pofida amintitelor neajunsuri şi a tendinţei de creare a mai multor categorii de cetăţeni, Timişoara plurilingvă şi multiconfesională şi-a continuat “visul” existenţial, dezvăluindu-şi personalitatea prin modelul său socio-cultural; aportul industrial şi comercial adus României; resursele individuale şi deschiderea societăţii; numărul impresionant de asociaţii culturale, sportive şi civice. Voi menţiona cîteva exemple spre a înţelege mai exact contradicţia dintre orientarea politică etnonaţionalistă şi aspiraţiile societăţii locale:
1. Cel dintîi club profesionist şi cea mai celebră echipă de fotbal a României anilor 1930-1940 afost Ripensia Timişoara. Rezultase dintr-o admirabilă cooperare, reflectînd armonia interculturală. Din această echipă făceau parte jucători provenind din toate grupurile culturale ale oraşului: german, român, maghiar, evreiesc, sîrbesc, etc: Adalbert Hrehuss, Alexandru Schwartz, Balázs Hoksáry, Cornel Lazăr, Dumitru Pavlovici, Eugen Lakatos, Francisc Agner, Gheorghe Ciolac, Gheorghe Oprean, Graţian Sepi II, Gustav Nemeth, Iosif Silvatz, Ladislau Raffinski, Mihai Tanzer, Nicolae Simatoc, Pavel Gall, Rudolf Burger, Rudolf Kotormány, Silviu Bindea, Ştefan Dobay, Vasile Chiroiu II, Vasile Deheleanu, William Zombory, Zoltán Beke.
În anii 1930-1940, Ripensia cîştigase de mai multe ori campionatul naţional, intrase în competiţie cu marile cluburi din Europa interbelică şi devenise legenda incontestabilă şi din toate timpurile a fotbalului românesc. Ea a transmis României unul dintre cele mai credibile mesaje despre spiritul Timişoarei interbelice, numele jucătorilor Ripensiei ajungînd să simbolizeze atît recunoaşterea talentului sportiv, cît şi continuitatea valorilor pacifiste ale oraşelor multi- şi interculturale ale Europei centrale, valori moştenite de la generaţiile precedente (pentru o scurtă istorie a clubului, vezi Alexiu Cristofor, Ripensia, Editura Helicon, Timişoara, 1992).
2. O altă dovadă a acestui fel de a gîndi şi de a fi este impresionanta listă de ziare şi reviste, cărţi şi ilustrate monolingve şi plurilingve. O parte dintre ziarele şi revistele timişorene din deceniile interbelice au fost editate simultan în limbile română, maghiară şi germană. În 1922, apăreau 4 publicaţii în formatul trilingv amintit; în 1925, 7; în 1926, 4; în 1930, 3; în 1932, 4; în 1933, 6; în 1934, 7 (Apud Thomas Mochnács, Cultura în Timişoara interbelică, Teză de doctorat în istorie, Coordonator ştiinţific prof.univ.dr. Victor Neumann, Universitatea de Vest din Timişoara, 2012, capitolul IV, Periodicele interbelice, p. 101-164).
3. O inventariere a ediţiilor cartofile realizată de unul dintre colecţionarii acestora arată că, la rîndul lor, ilustratele cu Timişoara fuseseră inscripţionate nu doar monolingv, în română, germană, maghiară, ci şi plurilingv. Din totalul de 480, 106 ilustrate fuseseră tipărite cu text explicativ în limbile română şi maghiară; 50 în limbile română, maghiară şi germană; 15 în română şi germană; 15 în maghiară şi germană; una în germană şi ebraică şi una în esperanto. Multe dintre acestea indică nu numai o raritate cartofilă, cît mai ales o stare de spirit în care definitorii sînt interesul, recunoaşterea şi preocuparea cetăţenilor pentru trăsăturile ce particularizaseră oraşul comparativ cu altele ale României ori ale Europei interbelice (Thomas Mochnács, op.cit.).
4. Un respectabil segment al elitelor preluase şi valorificase starea de suflet şi de minte invocată, contribuind la afirmarea aspiraţiilor segmentului mediu al locuitorilor. Este cazul unora dintre scriitorii cu o orientare cosmopolită, traducînd poezie sau proză dintr-o limbă într-alta[1], experimentînd noi genuri literare. Între ei, Zoltán Franyo, Ilie Ienea, Ion Stoia-Udrea, Petru Sfetca, Robert Reiter/Franz Liebhardt, Virgil Birou, Viktor Orendi Hommenau, Anavi Ádám, József Méliusz, Nicolae Ivan, Mircea Şerbănescu, Károly Endre (vezi şi Le Banat. Un Eldorado aux confins, Ediţie de Adriana Babeţi şi Cécile Kovacshazy, CIRCE, Université de Sorbonne, Paris, 2007).
5. Purtător al aceleiaşi stări de spirit a fost cercul artiştilor plastici ai Timişoarei, reprezentat de pictorii Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Franz Ferch, Ioan Isac, Albert Krausz, Emil Lenhardt, Corneliu Liuba, Ioan Eminet, Julius Podlipny, Oskar Szuhanek, Ștefan Szőnyi, Albert Varga, Nándor Kora Korber, Alexandru Popp, precum şi de sculptorii Andrei Gál, Ferdinand Gallas, Romul Ladea, Sebastian Rotschingk, Géza Rubletzky (cf. Adriana Pantazi, Etape în istoria istoriografiei artei româneşti interbelice. Studiu de caz: Arad şi Timişoara. Rezumatul tezei de doctorat. Coordonator ştiințific prof. univ. dr. Iacob Mârza. Alba-Iulia, 2012, p. 5).
6. In accent şi mai particularizant a fost generat de mediul muzical, cu deosebire de conservatorul din Timişoara, care a ştiut să valorifice mai bine decît oricare altă instituţie bogăţia de tradiţii folclorice a regiunii Banat. Cei ce au dat consistenţă programelor sale de creaţie şi de formare au fost violoncelistul Nicolae Papazoglu, profesorul de vioară Maximilian Costin, violoniştii Josif Pianezze, Béla Tomm, Eugen Cuteanu, Ludwig Farago şi Josef Brandeis, compozitorii Guido von Pogatschnigg, Sabin Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Filaret Barbu, Alma Cornea-Ionescu, Filaret Barbu, Zeno Vancea, Hermann Klee, Richard Carol Oschanitzky (apud Maria Bodó, Creaţia bănăţeană pentru pian în perioada interbelică. Editura Marineasa, Timişoara, 2005, capitolul Viaţa muzicală în perioada interbelică, p. 101-118). Exemplele invocate mai sus devin argumentele potrivit cărora Timişoara anilor 1930 era rezultatul coabitărilor, al istoriilor plurale şi interferente şi nu al comunităţilor lingvistice trăind o viaţă paralelă una faţă de celalaltă.
În loc de concluzii Ca centru industrial şi comercial, Timişoara deceniilor interbelice avea un număr mare de muncitori, importante organizaţii sociale, o mişcare sindicală puternică, dar şi o burghezie liberală capabilă să patroneze cu înţelepciune, păstrînd un climat destins între angajaţi. Social-democraţiei îi era ataşată cea mai mare parte a populaţiei oraşului şi aceasta în pofida faptului că mişcările de stînga fuseseră socotite de autorităţi potrivnice culturii şi identităţii naţionale. Nici vorbă de o simplă logică a reproducerii capitalului, dovadă extensia relaţiilor între grupuri, dinamica impregnată domeniilor vieţii practice, asociaţiile de breaslă, artele şi sportul.
În vreme ce ideologiile s-au radicalizat, rasismul şi antisemitismul devenind referinţe ale politicilor din România şi din întreaga Europă, Timişoara a preferat să cultive trăsăturile opuse conflictelor, spiritul civic şi condiţia multi- şi interculturală. Aspiraţiile unui segment majoritar al locuitorilor săi susţin observaţia potrivit căreia istoria socială nu înseamnă simpla diviziune a muncii şi a sistemelor statale. Sau, cum spune Etienne Balibar, reacţiile sociale non-economice joacă un rol fundamental în asemenea locuri fiindcă ele reprezintă adevărata colectivitate istorică de indivizi (cf. Préface, Etienne Balibar, Immanuel Wallerstein, Race, Nation, Classe. Les identités ambiuguës, Editions La Decouverte, Paris, 1990, p.17).
